M-am intrebat de mai multe ori daca s-a meritat..

Zilele se termina pe umerii mei. Pur si simplu isi lasa greutatea si ma istovesc..tocmai acum cand nu ar trebui. De emotii si suparari n-ai cum sa te feresti. Ele se ivesc pe neasteptate, atunci cand ti-e cel mai greu. Poti sa le intampini, dar nu sa le si confrunti. Pierduta printre ideile si dorintele mele, ravasita de ganduri si de dorul de casa,m-am gandit de multe ori daca s-a meritat. Daca s-a meritat sa o chinui pe saraca mama sa-mi puna o data la doua saptamani pachet, daca s-a meritat sa cer bani de aia si de ailalta fratiorilor mei de departe, daca s-a meritat sa stau printre straini si de cele mai multe ori sa mananc mancarea rece...
M-am simtit in tot acest timp ca un june care trebuie sa urce pe o scena unde trebuie sa zica ceva, pe o scena unde nu mai e mama si tata sa-ti spuna dinainte ce ar fi bine sa spui. Am urcat pe scena, dar singura...Am facut o piesa de teatru din cei trei ani de facultate, o piesa grea si parca fara de sfarsit. Poate de asta sunt in stare sa scriu ceva, sa igaim doua fraze despre efort, greutati, intristare si foarte putine bucurii.
Mi-am plans ratacirea unde nu m-a vazut nimeni, m-am incurajat singura si m-am ridicat tot singura. Am facut un bilant al lucrurilor si mi-am propus sa raman in picioare..nu pentru mine!!! Nu!! Pentru mainile muncite ale parintilor si fratilor mei , care mi-au oferit sansa de a ajunge aici, si (sigur)poate pe viitor undeva mai sus.
Multi m-au vazut ca pe o incapatanata, rasfatata si ciudata. Ei bine, NU! Nu e asa! Nu mai sunt rasfatata, pentru ca recunosc..candva am fost. Nu poti fi rasfatat cand iti porti singur de grija, cand iti pansezi singur ranile de la picior sau cand suni pe mama sa-ti spuna cum trece o durere de masea, ca le-ai incercat pe toate. Nu sunt incapatanata pentru ca imi doresc sa ies din anonimat, pentru ca imi doresc sa ajung mare, pentru imi doresc sa le multumesc fiintelor dragi pentru tot ceea ce mi-au oferit. Lucruri putine, dar totodata multe, pentru ca fericirea noastra de acolo vine. Ciudatenia vine din faptul ca ma gandesc de doua ori inainte sa fac un lucru, sau fac un lucru de doua ori ca sa iasa bine.
Acum se termina! S-a meritat? Da! In primul rand pentru bucuria pricinuita familiei mele, si apoi pentru mine!!!

Recunoscatorii in picioare, idiotii in genunchi!

Constantina Dita este atleta romana in varsta de 38 de ani, care a cucerit prima medalie olimpica de aur din istoria Romaniei in proba de maraton(42 km) la JO Beijing 2008.

In 2004 a fost la un pas sa se lase de atletism deoarece cluburile din Romania o considerau fara potential. Norocul a fost de partea ei iar mandria de partea noastra. Desi se antrena printre ruine, pe o pista amenajata din pamant si caramida sfarmata, Constantina Dita a dus numele Romaniei pe cea mai inalta treapta a podiumului. A defilat la ceremonia de deschidere, si-a purtat cu mandrie nationalitatea si s-a refugiat in fruntea clasamentului. A flamanzit, a cucerit o medalie in care nimeni nu credea si a emotionat milioane de ochi umezi. Ne-a demonstrat tuturor ca varsta nu este un impediment si ca orice este posibil. Traim aceste momente in cel mai emotional mod. Uneori oferim pilde profunde, alteori, provocam doar scarba. N-am fi in stare sa facem asemenea lucruri dar stim sa aruncam cu pietre. De asta cei care pleaca de aici zambesc!

http://www.asport.ro/stiri/105518/constantina_dita_umilita_de_grataragii_din_snagov.html

Despre lucruri care nu se vad

In Romania zilelor noastre spaga a devenit un mod de viata. Este un fenomen pe care il stie toata lumea, dar pe care nimeni nu il poate dovedi. Ma detasez de ce celelalte institutii si ma opresc asupra sistemului medical. Ne cumparam sanatatea, suntem in stare sa dam si camasa de pe noi sa fim sanatosi.Am invatat sa platim in stanga si in dreapta numai sa ne fie bine.Granita dintre viata si moarte o stabilesc banii din plicul de pe masa doctorului. Doar asa pot privi lucrurile altfel. As fi nedreapta sa generalizez, pentru ca inca exista medici verticali din al caror mod de viata lipseste spaga. Prima data am crezut ca devin pe zi ce trece exceptii, dar de fapt imi dau seama ca sunt exceptii. O despica, o carpesc si o fac sa mearga iarasi. Nu stiu cat,dar important e ca merge,ca esti viu.Ai bani...te descurci. Realitatea din acest sistem o intelegi daca stai in el o saptamana.Gasesti o urma de indiferenta, putina disperare, laie sau balaie. "Miracole nu face nimeni mamaie. Stai acolo si asteapta", spunea un medic unei batrane, pe care curiozitatea te face sa o intrebi daca i-a bagat ceva in buzunar.Se jongleaza cu adevarul, iar in schimbul lui se transmit cuvinte acre, nici macar de incurajare as putea spune. Suferinta intr-un spital capata un nume in cele mai fericite cazuri, sau un numar, cel mai adesea a celor care nu spun nimic.Depinde cum cotizezi.
Stau si ma gandesc ca si cei care urmeaza o facultate de profil dau spaga. I-am auzit cu urechile mele, am stat de vorba cu ei, am convietuit cu ei. Cand vor ajunge sa profeseze vor sti ce sa ne faca ? Daca inainte as fi spus ca sub efectul nociv al spagii, fara sa ne dam seama, ne autodistrugem, acum imi dau seama ca sub efectul nociv al spagii avem sansa sa ne mai lungim viata, macar cativa ani. Pana la urma „hotul care nu e prins, e negustor cinstit”...si aici ulciorul chiar merge de mai multe ori la apa.

Seminarul de jurnalism de la Iasi

Jurnalism public/ Jurnalism privat - in mediul cultural

Seminarul de astazi m-a facut sa-mi pun niste semne de intrebare. Cat timp acord eu culturii televizate (pentru ca mi-e mai accesibila)? Cat timp acord eu unei emisiuni culturale? Prezenta mea la acest seminar a fost datorata dezinteresului in a viziona o simpla emisiune culturala, daramite un teatru spre ex. Am vrut sa aud de ce nu ne intereseaza cultura, de ce nu prea sunt emisiuni de acest gen, emisiuni captivante, sau de ce sunt si nu le vede nimeni. Detasandu-ma de discutia despre costuri, publicitate si rating, am aflat cateva lucruri pe care nu le stiam. Am aflat ca mai multa obiectivitate gasesti in televiziunea cu specific cultural decat in orice alta,ca jurnalismul cultural trebuie sa fie tratat cu relaxare, cu naturalete, si ca de aici se poate manca o paine buna, daca proiectul este bine fundamentat."Cultura nu se face pe bani si nici pe bugete. Nu iti trebuie bani sa faci ceva de calitate", spunea Dan Parvu (radio RFI).
Nu stiu daca in viitorul apropiat voi opta pentru aceasta ramura a jurnalismului, dar imi propun sa urmaresc cat mai des emisiuni culturale.

In asteptare...

Nu-mi plac spitalele. Nu mi-au placut niciodata...si totusi am de a face cu ele.Dupa ce le treci granita incepi sa privesti lucrurile altfel.
In curte liniste. Eu si un barbat trecut de cincizeci de ani. Avea un chip pamantiu si maini istovite de munca.Pe fata i se citea oful rezultat din perioada spitalizarii.Purta o pijama barbateasca cu dungi subtiri albastre si o pereche de ochelari, cu rame delicate si parca minutios alese, lucru care sporea impresia de eleganta. Arata ca unul care asteapta, dintr-un moment in altul, sa vina cineva si la el. Nefericirea lui parea sa vina din aceea ca stia ca pe el nu-l va vizita nimeni. Se plimba, pasind ingandurat, cu privirea in pamant si mainile la spate, aruncandu-si din cand in cand ochii catre poarta spitalului... dar, nu a venit nimeni nici azi!

Mai am o sansa...

Am ajuns la Jurnalism in 2006. Aveam cateva ganduri : sa ajung printre cei mari, sa tai raul de la radacina si sa merg pe unde" a dus surdul roata si mutul iapa". La inceput am luat-o ca pe o gluma si totul mi se parea un fleac. Ce vor astia de la mine? Pentru ce-mi trebuie mie aia sau ailalta? Ce rost au stirile zilnice pe care trebuie sa le facem la CUZANET (Agentia de stiri a Universitatii) ? Astea sunt cateva din intrebarile care m-au framantat doi ani din cei trei de facultate, si tarziu m-am trezit la realitate. In goana dupa alte lucruri insignifiante, am pierdut doi ani importanti,in care am fost ca un simplu trecator printr-un oras de razboi. Regret, constienta ca nu mai pot da timpul inapoi,dar sigura ca voi recupera ce e pierdut. Acum se termina si sunt furioasa. De ce?
Pentru ca:
- am tacut atunci cand am stiut
- am fost obisnuita cu ideile lenese, primite de-a gata
- nu mi-am valorificat aptitudinile in materie de "dat cu parerea"
- tot ce mi-a parut in neregula mi-a atras atentia doar ca sa vad si sa trec nepasatoare mai departe
- mi-am dat seama de lucruri prea tarziu
- am putut si pot, dar nu v-am aratat niciodata

Si totusi mai am o sansa. Una singura. Promit sa NU dezamagesc!