Repatrierea

           Cand am inceput sa scriu aceste randuri,eram cuprinsa de bunul gust al cafelei italiene.Stateam cu o ceasca de cafea in fata cautand diferite job-uri, insa cu mintea departe, la minunatul loc din care tocmai ma intorsesem, Sestriere.
         Nu este prima data cand merg acolo, ba chiar a nu mai stiu cata oara, insa de fiecare data ma intorc cu o senzatie stranie. Nu stiu daca vreau sa ma intorc pentru ca deja m-am obisnuit acolo,iar in acelasi timp nu stiu daca as putea trai acolo caci de fapt viata mea este aici. Nu spun ca nu-mi place sa ma intorc acasa, ci doar ca-mi trebuie timp pentru a ma reobisnui cu atmosfera,cu banii,cu prietenii...e o senzatie de instrainare. Aici e diferit, totul se invarte altfel, lucrurile sunt altele.
        Am revenit dintr-o minunata statiune a Alpilor Italieni, evident, cu un milion de semne de intrebare. De ce acolo e atat de frumos si la noi nu, cum de pot crea si intretine si noi nu,cum de au in plus si noi in minus,etc. Ma opresc repede  pentru ca nu are rost sa ma enervez. Dupa acest  moment de rascolire, ma simt roman. Mi-a trecut instrainarea, sentimentul, mi-a trecut tot. M-am intors la viata dinainte, la traiul dinainte si la sentimentul de supravietuire.M-am intors la blocul copilariei, la betoanele de care mi-am julit de mii de ori genunchii in partidele de fotbal cu baietii sau de-a ascunselea cu fetele. Nu mai e nimeni, nici nu erau foarte multi cand am plecat, dar acum chiar nu mai este nimeni si mai ales, nimic...Si trist, imi dau seama ca nu a mai ramas nimic.
      Acasa nu mai e de mult locul frumos al copilariei, al prieteniilor, jocurilor, juliturilor si tipetelor, pentru ca nu mai e nimeni si amintirile au trecut precum juliturile la genunchi, dar Acasa este locul unde mereu ma voi intoarce cu drag pentru ca "Nicaieri nu-i ca acasa!" .